Conceptul de regionalism critic a fost introdus în anii ‘80 de către arhitectul Alexander Tzonis și istoricul Liane Lefaivre.
Conceptul de regionalism este vechi cu originile chiar de la Vitruvius dar trateaza o problema contemporana: nevoia de a defini un nou rol pentru cladirile si orasele noastre pe o planeta care pare unita doar de hype tehnologic si “globalizare” si divizata de individualism si competitie.
Diferența dintre regionalismul critic și alte tipuri de regionalism constă în faptul că primul folosește o metodă numită „defamiliarizare”. Aceasta a fost împrumutată de la teoreticianul formalist rus Viktor Borisovich Shklovsky (1893–1984) și reprezintă o tehnică folosită în artă sau în literatură prin care obiectele scoase din viața de zi cu zi sunt făcute să pară „nefamiliare” și formele dificile deoarece procesul percepției este considerat un final estetic în sine. Toate tipurile de regionalism pornesc de la un element comun „locul” dar în timp ce de exemplu regionalismul romantic folosește elemente familiare privitorului, detalii tradiționale de arhitectură într-o clădire nouă, cu scopul de a forma conexiuni afective și de a sugera un mediu familiar regionalismul critic selectează elementele definitorii pentru un anumit loc sau o anumită tipologie și le reintroduce într-un mod lipsit de efuziuni sentimentale. În final sunt prezentate elemente regionale într-o perspectivă „dislocată”, apropiată modernității. Defamiliarizarea în arhitectură are trei etape : identificarea, descompunerea și recompunerea de elemente.
Tzonis și Lefaivre propun de fapt o reevaluare critică a culturii locale folosind strategii moderne și nu stabilesc niște trăsături definitorii pentru acest stil deoarece fiecare loc impune un anumit mod de abordare specific în funcție ce caracteristicile sale.